I.Tatal meu, Pescarul
"[...]pentru ca orice regim de ocupatie tinteste, in primul rand, spre creierul unei natii" Ion Lancranjan "Lostrita"
Randurile de mai sus sunt ofranda mea adusa celor ce-au putut rezista.
Insa nu au nici in clin, nici in maneca, cu ceea ce urmeaza. Poate doar mahnirea ca, pe alocuri, au reusit.
La fel, nu am nici pretentia ca ceea ce va urma ar avea vreun fel de valoare. Nici macar.
______________________________________________________________
Dunarea n-a reusit niciodata sa se infurie prea tare in Balta Borcei. Doar inundatii facatoare de bine pamantului Baltii si hotilor. In mintea mea, cu mult mai iertatoare acum, hotii nu erau decat niste disperati. Sau... cine stie? Pentru ca i-am lasat in urma acum multi ani, sa tot fie optsprezece de cand am hotarat sa las Fetestiul prada timpului, nu mai am nici un fel de repere.
Pe deoparte parfumul placut, ce va urma descris, dar si amintiri schingiuitoare de suflete. Va fi un drum anevoios.
El, Pescarul, tatal meu, tintuit de bautura in ciocul barcii. Bolborosea nemultumit de cum tragea de o sfoara unul din ajutoarele lui. Era mai ieftin sa urci in amonte barca, tragand-o de pe mal, de o sfoara. Pana ajungeai in locul de unde plecai pe toana erau cateva sute de metri. Bautura era mereu aducatoare de necazuri; aducea intotdeauna numai neplaceri. Poate n-o sa fie cazul in seara asta. Poate.
Episodul idilic, scris pe fostul tau forum Viorele, Dunare...Dunare, mi-l aduc aminte cuvant cu cuvant aproape. Cand o sa am puterea, o sa-l rescriu. Acum incerc sa ma impac cu el, Pescarul. Episodul de fata este ce a urmat dupa.
Noi ne-am nimerit tocmai cand ieseau de pe toana. Il plangeam pe bietul lui tovaras ce se chinuia si asa sa traga de barca, darmite cu noi patru copii, tatal meu si soata-i. Sfoara, incarnata pe spate, tresarea spasmodic atunci cand curentul mai puternic tragea barca din apropierea malului. Asta si spre nemultumirea Tatalui meu, trezit brusc din amorteala bauturii:
-Ce dumnezeii ma-ti faci ma?
Obisnuit cu injuraturile, tovarasul lui mergea mai departe, chinuit de distanta pe care, parca, nu o mai prididea. Palcul de plopi unde aveau cortul era inca departe. Eram acum in locul cel mai greu de parcurs, malul abrupt pe langa care pescarul trebuia sa se strecoare. In plus mai erau si blestematele de crengi si butuci, bletemul si ocara oricarui pescar sau setci.
Era o zi dogoritoare. Asteptam cu nerabdare sa sar din barca si sa ma ascund sub plopi. La fel cum ardeam de nerabdare sa ajungem mai repede, doar doar Tatal meu va adormi pentru ca pe arsita asta era greu de crezut ca mai intra ceva in setci.
Ajungem in sfarsit. Am de ales intre spinii din padure si soarele din barca. Aleg umbra. De acolo, singura dovada a existentei umane este Podul peste Borcea. Ajutat de tovarasul sau, Tatal meu coboara, impleticindu-se, din barca. Adoarme, spre usurarea tuturor.
Pestele prins ieri este si usurare si necaz. Semn de bani si bautura.
Voi continua zilele urmatoare, este tarziu.
